Gichin Funakoshi
„Karate-Do: Felul meu de a trăi”
Fondatorul ShotokanDe la un copil firav din Okinawa, la karate-ul pe care îl învățăm azi
Cum a pornit Shotokan — stilul pe care îl practică toți copiii din sălile noastre, spusă simplu, ca pentru copii și părinți deopotrivă.
Orice copil care intră azi pe tatami, își leagă centura și salută înainte de antrenament calcă, fără să știe, pe urmele unui singur om. Îl chema Gichin Funakoshi, și povestea lui seamănă mai mult cu o poveste de citit seara decât cu un capitol de istorie.
Copilul care nu putea alerga prea mult
Funakoshi s-a născut în 1868, pe insula Okinawa, din Japonia. Nu era un copil puternic — dimpotrivă, era slăbuț și se îmbolnăvea des. Ca să crească mai sănătos, părinții l-au trimis la bunicii lui, iar acolo, pe lângă cărți și caligrafie (pe care le iubea), a descoperit și artele marțiale.
A avut noroc de doi profesori extraordinari, care nu se plăceau prea mult între ei, dar l-au învățat pe rând ce știau mai bine: unul îi arăta tehnici puternice și directe, celălalt — mișcări rapide și elegante. Funakoshi a luat ce era mai bun de la fiecare și, ani mai târziu, a pus totul cap la cap într-un singur stil.
Morala pentru orice copil de la noi din sală: nu contează cât de firav ești la început. Contează cât de constant exersezi.
Călătoria care a schimbat totul
În 1922, Funakoshi avea deja peste 50 de ani — o vârstă la care mulți s-ar fi oprit din drum. A fost invitat la Tokyo să arate karate-ul din Okinawa la o expoziție organizată de Ministerul Educației din Japonia. A mers cu un geamantan mic și cu ideea că se întoarce repede acasă.
Nu s-a mai întors. Demonstrația lui a plăcut atât de mult, încât a fost chemat înapoi de mai multe ori — inclusiv pentru împăratul Japoniei. Funakoshi a decis să rămână la Tokyo și să dedice tot restul vieții unui singur lucru: să învețe cât mai mulți oameni karate, corect, de la zero.
De unde vine numele „Shotokan”
Funakoshi scria și poezii, sub un nume de condei: Shōtō, care înseamnă „valurile pe care le fac crengile de pin când bate vântul”. Nu el a ales numele stilului — elevii lui au fost cei care, într-o zi, au atârnat deasupra intrării în sala de antrenament o firmă pe care scria „Shōtō-kan”, adică „sala lui Shōtō”.
Așa a rămas numele până azi: Shotokan nu e un cuvânt tehnic, ci semnătura poetică a unui om care a văzut în karate mult mai mult decât lovituri și blocaje.
Regula lui de aur: nu ataci niciodată primul
Dacă ar fi să reținem o singură frază de la Funakoshi, ar fi asta: „karate ni sente nashi” — „în karate nu există primul atac”. Cu alte cuvinte, karate-ul nu se învață ca să cauți conflict, ci ca să știi să te aperi și, mai important, ca să nu ai nevoie s-o faci — pentru că un om calm și încrezător rareori ajunge să se bată.
Funakoshi spunea și mai clar: scopul karate-ului nu este victoria sau înfrângerea, ci formarea caracterului celui care îl practică. De aceea, la orice centură, primul lucru pe care îl cerem copiilor nu este o tehnică perfectă, ci respectul — salutul la intrarea pe tatami, răbdarea de a repeta aceeași mișcare de sute de ori, grija față de coleg la antrenament.
Karate ca „way of life”
Spre finalul vieții, Funakoshi și-a scris amintirile într-o carte intitulată „Karate-Do: My Way of Life” — „Calea karate-ului: felul meu de a trăi”. Titlul spune tot: pentru el, karate-ul nu era un sport pe care îl practici două ore pe săptămână și apoi îl uiți. Era un mod de a fi — la sală, acasă, la școală, oriunde.
Aceeași idee stă și la baza celor cinci principii pe care le repetăm în sălile noastre din Botoșani și Leorda: caracterul, sinceritatea, perseverența, respectul și autocontrolul. Nu le-am inventat noi — sunt, în esență, exact ce spunea și Funakoshi acum aproape un secol.
Ce înseamnă asta pentru copilul tău
Când copilul tău își pune karategi-ul și intră pe tatami, nu învață doar să lovească și să se apere. Învață o poveste veche de aproape 100 de ani, dusă mai departe de fiecare generație de practicanți — de la un copil firav din Okinawa, până la sala unde se antrenează astăzi.